Puțin dor, puțin alean

România se ține de români ca râia de om. Nici cu ea nu-ți e bine, dar nici fără de ea nu poți.

Când vine vorba de glia strămoșească, românul se ciocnește de o metafizică a pământului natal, ceva irațional pe care nu-l poate explica și care îl stăpânește în totalitate. Cam așa se traduce relația românului plecat din țară cu pământul natal: un etern cordon ombilical pietrificat, care nu se va rupe niciodată. Căci, dacă s-ar rupe, ar dispărea pururea jocul dual pe care românul plecat de acasă îl poartă în capul și în inima lui cu patria-mamă.

Nu avem noi ca țară atâta pământ câtă glie strămoșească a scuipat pe buze domnul Călin Georgescu și ceata lui de suveraniști în ultima jumătate de an. Patria, poporul, națiunea, apartenența, suveranitatea, dreptatea și adevărul, sloganuri aruncate ca zarurile la alba-neagra, mai-mai de-ar mai pica niște fraieri convinși de iluzia personală.

Dar, pentru cineva care a plecat din România, fie și pentru perioade scurte de timp, noțiunea de patrie e ca o febră care te cuprinde și te ține beat, orbit de un dor și de o suită de sentimente pe care, până să fi plecat, nu le-ai bănuit niciodată că s-ar găsi în tine.

În ciuda tuturor glumelor care s-au făcut, în ciuda tuturor poantelor și a aberațiilor care vizează dragostea de țară și dezrădăcinarea, nu cred să existe o altă nație atât de blocată emoțional în relația cu locul natal. Nu am văzut chinezi care să tânjească după țara lor așa cum fac românii plecați pe alte meleaguri. Nici japonezi, nici americani sau spanioli. Doar românii rămân blocați între două lumi, între o viață ce-a trecut și cea pe care și-o construiesc de la zero. Am văzut zeci de familii de români care doar locativ și-au schimbat viața. În rest, gândesc mai românește decât gândeau acasă, mănâncă ultra românește și consumă orice zvon, știre, informație românească. Sunt complet acaparați de un magnetism invizibil al pământului natal. Ancora eternă cu România este și va fi mereu plasa lor de siguranță. O linie imperceptibilă de care au nevoie mental și emoțional pentru a sta cu capul la suprafață.

Am făcut acest preambul al relației pe care o avem la distanță cu patria-mamă pentru a vorbi despre două cărți superbe. Ambele, cam în aceeași notă a dezrădăcinării și a căutării identității. Fără să îmi dau seama, anul ăsta sunt acaparată de autori greci sub niște traduceri ideale. Claudiu Sfirschi-Lăudat semnează două dintre ele și trebuie să aplaud la scenă deschisă măiestria unui traducător impecabil. Las mai jos două din recomandările pentru această vară:

Ascensiunea – Nikos Kazantzakis

Pentru aceia care încă nu l-au descoperit pe Kazantzakis, tatăl celebrului Zorba Grecul, vă invit să vă grăbiți. Kazantzakis este pe lista scriitorilor mei de suflet, un remarcabil povestitor, plin de emoție și pasiune (ca de altfel orice grec) când vine vorba de relația cu țara de baștină.

Ascensiunea este o carte autobiografică splendidă și deloc ușoară pentru aceia care au nostalgia unei lumi lăsate în urmă sau a unei vieți păstrate în sertarul amintirilor. Kazantzakis e suav, însă mărturisirile din carte pot fi privite adesea ca un fier roșu care marchează adânc în inimă nostalgii, pasiuni și adevăruri. Este o poveste despre familie, război, pierderi, neîmpliniri și o luptă pentru supraviețuirea morală, dincolo de cea fizică.

În hăul ultimelor luni prin care am trecut cu toții și care pentru mine au fost extrem de dificile, cartea a presărat sare pe rana momentului, pentru că subliniază această veșnică căutare identitară a omului cu locurile natale. Dincolo de dantelăriile emancipării de care Kazantzakis dă dovadă în fiecare din cărțile sale, stau principii și valori care reprezintă, cel puțin ideologic, o lume ideală pentru care fiecare dintre noi merită să lupte. Ironia face ca lucrurile să fie la fel de actuale, chiar dacă sunt scrise cu mai bine de 70 de ani în urmă.

Astăzi toate speranțele noastre sunt îngrădite de faptul că timpurile pe care le trăim, și încă mai mult, timpurile pe care le vor trăi copiii și nepoții noștri, sunt dificile. Dar Dificultatea a fost întotdeauna marele imbold care trezește și incită toate elanurile noastre, bune și rele, ca să depășim obstacolul din fața noastră; și astfel, mobilizându-ne toate forțele, care admiteri ar dormita sau ar acționa risipite și fără elan, ajungem la un moment dat mult mai departe decât speram. Fiindcă forțele mobilizante nu sunt doar ale noastre, individuale, nici doar umane. În avântul pe care ni-l luăm ca să sărim peste obstacole, dezvăluim în noi trei feluri de forțe: individuale, general umane, preumane. În clipa în care omul se încordează ca un arc ca să încerce saltul, toată viața planetei ce sălășluiește întru noi își ia avânt. Simțim, deslușit deja, adevărul nespus de simplu, pe care atât de des îl uităm în clipele banale și infertile ale ușurătății: că omul nu e nemuritor, ci slujește Ceva sau pe Cineva nemuritor.

Loxandra – Maria Iordanidou

Loxandra este o carte cât o lume, cu mahalalele grecești ale Constantinopolului încă în floare. Dincolo de izul și miresmele pe care că aproape le simți ba în nas, ba pe vârful limbii, stă sufletul omului care, odată dezrădăcinat de locurile natale, geme și sângerează veșnic.

Loxandra, omonimul personajului principal, e o carte a bucuriei, a regăsirii, a fericirii desăvârșite în sânul familiei și al patriei ca simbol identitar. O carte cât o viață care subliniază perfect uriașa bogăție de care au dat dovadă grecii până astăzi – aceea de apartenență la grup, la familie, la patrie. Această veșnică sudură de neam pe care și-au menținut-o mai presus de orice, identitatea socială și emoțională, care încă îi caracterizează și de care nu vor și nu se pot desprinde.

Mormintele părinților săi nu sunt foarte departe de poarta cimitirului, iar locul seamănă cu o mică grădină. Sunt trei plăci de marmură pierdute printre ierburi: păpădie, susai, măcriș și margarete sălbatice. Gărdulețul de fier e acoperit jur-împrejur de tufe dese de trandafir sălbatic. Un chiparos măreț se înalță într-un colț, iar sub chiparos, o băncuță comodă.

Când șade pe banca aceea, Loxandra se simte în siguranță. Apărată. Acesta e locul părinților ei. Locul care o va primi și pe ea. , și pe bărbatul ei, și pe copiii copiilor ei. Locul le aparține, plătit cu lire de aur, iar hogetul îl ține împăturit frumos în bocceluța în care păstrează cordoanele ombilicare ale copiilor, primele lor unghiuțe și giulgiul pe care i-l adusese Iakoumis pe la Ierusalim.

Așa e dat să fie. Cât trăiești, casa e locul tău.Când mori, locul tău e aici. Așa a fost până acum, ața va fi și de-acum încolo. Pentru că toate își au vremea și locul lor. Chiar și săpunul de la bucătărie. Și nimic nu se schimbă.

La finalul acestor cărți am realizat un adevăr amar: odată cu emanciparea am câștigat mult și am pierdut enorm. Modernitatea și avansul tehnologic ne-au răpit apartenența la grup, la trib, la familie. Am pierdut solidaritatea și ne-am ales cu solitudinea. Și, odată cu asta, am mai pierdut însăși esența – a mâncărurilor simple, a prafului de amintire, a meselor în familie, a statului mai aproape unii de alții. În definitiv, a vieții.