Paradisul ideilor

Gândaci de Colorado și carcalaci care-ți inundă capul? Nu da cu spray, nu-i stârpi. S-ar putea să schimbe lumea. Și dacă nu lumea, măcar pe tine sau pe alții.

Mă găndesc adesea la ideile mele ca la un mușuroi de furnici. Zeci, sute, mii în același loc, grăbite, într-o forfotă continuă, când într-o parte, când în cealaltă, înghesuite și încorsetate de propria misiune, de propria soartă. Independente, aiurea și aici, legate de o ață invizibilă, ajung să creeze în sincron lumea imaginarului ca pe un puzzle ce prinde formă prin magia universală a creației. O frunică o trage pe alta, iar cealaltă ține scara următoarei doar și numai ca mușuroiul vieții lor să prindă formă și contur.

Abstract sau nu, consider că rolul nostru principal este unul singur – de ființe creatoare. Ființe gânditoare cu scop și durată precise, menite să pună un vreasc în plus lângă mormanul celorlate idei și de a ridica lumea la un nivel superior. Însă, în numai câteva decenii, omul și-a uitat esența și și-a depus armele în favoarea abilităților “creative” ale altora, aceia care au înțeles că individului i se pot stârpi și surpima ideile prin aglomerația gândurilor - dă-i un telefon și l-ai capturat pe veci.

Încet, dar sigur, cu o precizie aproape diabolică, Homo Sapiens a devenit Homo Fragilis, individul fără timp, fără perspectivă, preocupat nu de ideile, ci de gândurile lui, amanetat în perpetul cor cotidian al zgomotelor și a agitației în care valoarea sa mentală a devinit aproape nulă. Astfel, redus la rol de simplu spectator din cel de creator, Homo Fragilis, omul zilelor noastre, a reușit incredibila performanță de a-și reprima ideile, instinctele creatore și zvâcurile artistice din simplul și mârșavul motiv că idea însăși nu mai valorează astăzi nimic.

Dar mă tem că eroare mai mare nu există. Cum putem supraviețui ca specie fără idei proprii, care să ne avanseze, care să ne scoată din tumult ori din banalul cotidian? Însăși ideea acestui text mi-a venit recitind pentru a treia oară Jurnalul lui Mihail Sebastian (1935-1944), publicat de Humatinas la 50 de ani de la moartea scriitorului și care, prin forța scriiturii și a ideilor notate în câteva caiete, transcende timpul și spațiu.

Sebastian, sub influența unor vremuri de război și a dramelor personale, scrie adânc, răvășitor, didactic. Are penița de precizia unui bisturiu care despică, fără echivoc, țesutul istoriei naționale, cu aceeași memorie scurtă și malignă a unui popor de oportuniști și trădători, o istorie care pare să ne prindă din urmă. Ciclic, la fel de nepregătiți și la fel de inadaptați ca în urmă cu aproape 100 de ani.

Duminică, 17 (septembrie 1939)

Ieri rușii au încheiat un acord cu Japonia. Azi-dimineață la 4 au trecut Polonia, ca să mai ocupe ce a rămas neocupat de nemți.

Fericți oamenii cu idee fixă! Ei, cel puțin, își mai pot păstra calmul și mai pot crede că înțeleg. Pentru comuniști, chiar pentru ăștia de la noi, lucrurile sunt încă în ordine și “revoluția în mers”. Orice ar face Sovietele, bine fac.

Pentru legionari (termen care se deșteaptă din morți) victoria germană e acum asigurată și la umbra ei se poate trăi perfect.

Dar eu? Eu care nu cred nici într-unii, nici într-alții și încerc să judec nu cu premise, ci cu fapte? Nu trebuie să-ți pierzi mințile? Nu trebuie să disperi? Nu ești obligat să-ți spui că de aici încolo într-adevăr totul, totul e pierdut?

Ce-mi rămâne de făcut în aceste zile, care pot fi ultimele? Aș vrea să ascult mereu muzică – e singurul meu stupefiant. Vom muri într-o zi ca niște găini tăiate. Ar trebui să aștept dezastrul care vine, cu mai puțină destrămare, cu mai multă atenție și cu ohii deschiși.

Lumea complexă și magică a ideilor care au schimbat lumea și care, de la un pas la altul, o transformă într-un colos, într-un gigant magnific ale cărui puteri devin incomensurabile, e în fiecare dintre noi. În mine și în tine, în oamenii care vând flori la colț de stradă, în cei care stau cu mâna întinsă și în restul care ajung să-și atrofieze voit simțurile pe motiv de nepăsare.

Lumea magică a ideilor care ne conțin, ne înalță, ne chinuie sau ne elibereză e singura care ne poate ține în parametrii vieții clasice, de ființe vii, cereatoare, și nu de pet-uri bipede, recipiente reciclabile de mâna a doua.

Lumea largă și provocatoare în care ideile noastre, mai mici sau mai mari, mai importante sau mai neînsemnate, se întâlnesc și ajung să cristalizeze emoții, să miște gânduri sau să schimbe păreri, e piața comună în care merită să ne purtăm schimburile, pașii și, mai ales, evoluția.

Iată că ideile au suflet propriu, conștiință și rezistă doar dacă le dai viață, mai ales atunci când o lume întreagă le anulează din fașă. Iar dacă Substack a fost creat pentru oameni și ideile lor, nu vă sfiiți să le atrătați lumii și să le dați mai departe. Cineva, undeva, are nevoie de ideea altcuiva. Iar asta, cred, e partea cea mai importantă a tangenței noastre umane: traficul de idei. ☺️

Ca notă de final, un gând pământesc și reconfortant: tare bine e să te miști și să te inspiri de la alții mai cu idei decât tine... Așa că vă recomand, ca în fiecare an, să susțineți artizanii români și să dați o fugă la Târgul de Mărțișor de la Muzeul Țăranului Român. Este magic și sublim ce iese din mâinile noastre atunci când ne lăsăm ideile să zburde.

Ne auzim și întâlnim în fiecare joi de la ora 18. Vă mulțumesc!