Ne cam bate planetara

Bujia nu stă bine nici ea, iar pe plăcuțele de frână le lasă nervii

Este luni dimineața, iar în stația de autobuz, la ora 7:02, un grup de muncitori așteaptă alături de mine. După accent, par de prin Oltenia. Oameni simpli, cu mâini cât lopețile, aduși la București de către unii care mai mult ca sigur o duc mai bine ca ei.

Unul dintre bărbați stă așezat pe banca din stație, cu genunchii crăcănați și o față pe care încă se mai văd urme de pernă. E greu să-i dai o vârstă, dar pare târnosit bine de viață. Se uită în gol, în timp ce amicii lui trăncănesc despre ce mai e prin România: ba aglomerația de București care îi ține mai mereu în loc, ba prețurile mai mari la mâncare și țigări:

- Văzurăți, mă, ce au mai făcut, mă, ăștia prin Guvern? Bă ce proști, bă ce proști mai sunt ăștia de conduc țara, bă…

Și, în timp ce pare că nu-i ascultă, vorbele-i alunecă din gură ca o gloată de șerpi care dau fuga spre lumină:

- Proști suntem noi, mă, că ne uităm în gura lor. Ăștia tre’ luați cu furca, mă, cu furca luați și nu alta.

Am urcat în autobuz cu vorbele lui în cap. Câteva zile m-am gândit ba la furci, ba la topoare, ba la zecile de știri despre mafia ANAF, despre evaziunea uriașă care se face la nivel înalt, cu bună știință, cu de-alde Dragoș Anastasiu și milionarii români care au făcut averi colosale cu ajutorul proptelelor politice, a șpăgilor viagere și a unor rețele de mafioți nemuritori. Pentru simplul motiv că România e a urmașilor urmașilor lor.

Observ că mulți dintre cei care scriu pe Substack se bat cu pumnul în piept că au surse, că știu și cunosc, că informează oamenii pe baza unor informații precise. Țin să vă dezamăgesc. Eu nu am nicio sursă, nicio informație și niciun băiat cu ochi albaștri care să-mi susure-n urechi. Sunt un fost jurnalist căruia îi place să observe, un umil cetățean al unei țări care pare jucată la alba-neagra și o mamă care, pentru prima dată de la întoarcerea în România, se gândește să plece din nou.

Tiribam-tiribum, să-l scoatem pe Potra acum

Așteptam ieri cu interes major decizia CCR în privința anulării pensiilor speciale, subiect pentru care guvernul Bolojan și-a asumat răspunderea. Nu mare mi-a fost însă mirarea să-mi fleșuiască toate ecranele cu prinderea subită a lui Potra în Dubai. Și, ca printr-o minune, tensiunea publică privind decizia CCR (amânată până pe 8 octombrie) s-a diminuat brusc. Dar vorbele muncitorului din stație mi-au apărut ca o mantră: “Proști suntem noi!”

Poza de ansamblu nu-i color, dar merge spre alb-negru

Din decembrie până astăzi sunt aproape 10 luni în care românii au așteptat cu sufletul la gură o schimbare reală. Desigur, pentru aceia dintre noi care nu se așteaptă la pogorârea lui Iisus, am avut decența să așteptăm pași mici, dar esențiali către o schimbare de macaz. Și eu, care (nu) mă laud că l-am votat pe Nicușor Dan, dar și vecinii mei care au pus ștampila pe Simion, ne dorim în definitiv cam aceleași lucruri. O Românie mai responsabilă, mai demnă, care să funcționeze pe meritocrație, mai articulată în deciziile politice și care să fie curățată de la cap spre coadă, că doar știm cu toții de unde se împute peștele.

În schimb, actualul președinte și (încă) actualul guvern defilează cu personaje sinistre în funcții vitale ale statului, cu tăieri din pix când vine vorba de aparatul bugetar și cu batista pe țambal în ceea ce privește marea corupție. De cealaltă parte îi dă în bot românului de rând, îi crește TVA-ul contribuabilului de rând și face în așa fel încât birocrația să fie o mocirlă fără fund. Pe scurt, astea sunt marile realizări ale guvernului Bolojan, dincolo de discursuri pompoase dintr-o sprânceană.

Veți spune că paradigma se schimbă greu, că e nevoie de sacrificiu, de a “strânge cureaua” din nou și de acea infinită răbdare de care românul de rând trebuie să dea zilnic dovadă. Pentru un om simplu ca mine, școlit din munca asiduă a unor părinți a căror tinerețe a fost toată numai despre sacrificiu și a unor bunici cărora ba le-au putrezit oasele în pușcăriile comuniste, ba au fost sclavi pe pământurile lor, lumina de la capătul tunelului începe să se stingă. Și se stinge o dată cu niște idealuri în care ai mei, în completa lor naivitate au sperat prin toți porii: o Românie evoluată.

Dan, căpitan de plai

Dincolo de pesimismul meu, încerc să mă uit cu claritate la faptele oamenilor, și nu vorbele lor. Iar asta mă duce la un singur gând. Președintele Dan are șansa istorică de a fi un personaj mai sinistru decât predecesorul său. La o scurtă trecere în revistă a proaspătului său mandat, de doar 6 luni, în afară de celebra baie de mulțime a învestirii, nu a făcut nimic notabil.

Notabil pentru momentele sensibile pe care le parcurgem cu toții, de la diviziune socială la hăul economic pe care ne va fi al dracului de greu să-l traversăm. Notabil pentru timpul care a rămas mic și ghebos într-o clepsidră planetară. Notabil pentru încrederea în alb care i s-a oferit de toți cei care încă mai speră la mai bine, la normalitate ori la echitate. Notabil pentru istoria recentă care ne arată că nu aduce ziua ce poate aduce noaptea.

Dar poate că domnul Dan este doar păpușa plăpândă care dă din umeri pe schema abjectă a conspirațiilor de pe la noi ori de pe la alții. Ale unor conspirații de care am auzit prima dată în urmă cu 20 de ani și care, ca prin coșmar, se adeveresc una câte una.

Cel mai tare mă tem că noul președinte, exact ca unul de dinaintea lui, are să conchidă peste patru ani simplu și amar: că l-a învins sistemul.

Și eu, ca și părinții mei, mă consider în acest moment o generație de sacrificiu. O generație pentru care viitorul se scaldă în ape poate mai tulburi ca niciodată, în incertitudine la nivel global și într-o atmosferă tenebroasă.

Dar istoria ne arată mereu același lucru: vine un moment zero în care oamenii se satură. Și-apoi, scapă cine poate.