Iubire, drame și alte apucături

Început de povești de iubire în pastel și o suită de emoții de care nu ar trebui să scăpăm niciodată

Mă uit la ei din umbra ca o gogoașă pe care a făcut-o teiul sub care mă adăpostesc. Un talmeș-balmeș de voci, mai joase și mai înalte, la fel ca înălțimile corpurilor lor. Cărăbușii se bagă printre ei, mai în treacăt, mai în zbor, prinși într-o tornadă a strigătelor și a veseliei. Fețele știrbe și mâinile care încă le trădează copilăria mică fac din ei un fel de spiriduși pe care încerc să-i imortalizez într-o serie de filmulețe pe care aș vrea să le dezvălui abia când vor avea cel puțin dublul vârstei de azi.

Opt ani. Strigați cu surle și trâmbițe și clăbucii unor baloane care le fac ochii să lăcrimeze. Mă uit la ei și mă cuprinde un fior care e direct proporțional cu vârsta asta în propria mea viață. Brusc cineva se supără, plânge, țipă. Una dintre fete a pocnit-o pe sora geamănă pe motiv de gelozie. Pentru câteva minute își cară pumni și palme, se trag de păr și se învinuiesc de trădare. Dramele oamenilor mici sunt imense. De fiecare dată când asist la vreuna, mă cuprinde o emoție puternică. Pentru că oamenii mici sunt perfecți. Sunt autentici, necosmetizați, neghidați de sedimente sociale. Durerea lor e viscerală, e brută și fără de măști. Oamenii mici n-au experimentat încă Mascateca, această comparație fantastică a dedublării de care amintește Matei Vișniec în Consulatul Lunii (carte pe care o recomand copiilor, dar și părinților).

Un joc mic al influențelor i-a legat de șireturi pe câțiva dintre băieți. Cu piepturile umflate au început să se dea rotunzi pe lângă fetele pe care le plac. Fii-miu nu face rabat de la “distracția” sentimentală. De la începutul anului școlar încearcă să se decidă între două fete. Lipsa experienței își spune cuvântul, la fel cu ambiguitatea emoțiilor și neputința de a declara ce simte. Îl văd cum își trimite ocheade cu una dintre fete. Ea îl stropește cu un pistol de apă, motivul perfect pentru o fugăreală infinită. Chicote, râsete și întreg setul seducției naturale a puilor care habar n-au încă să zboare. Sunt un spectator mut în acest dans al primelor încercări de curtoazie pe care le prețuiesc mai mult decât ei.

Dacă ne-am învăța copiii că iubirea e salvatoare, poate că lumea în care trăim ar fi mai bună. Dacă ne-am învăța băieții să nu se ferească de dragoste, poate că n-ar deveni niște brute. Dacă le-am spune că e singurul leac pentru singurătate, că uneori rupe inimi, dar le lipește la loc, poate că oamenii ar fi creaturi mai fericite.

Aseară am avut prima discuție serioasă mamă-fiu din capitolul iubire, unul care sper să fie lung și să mă inspire multă vreme de acum înainte:

- Mama, nu am avut ieri curaj să-i spun Avei cât de mult îmi place de ea. Dar o să am, o să-mi fac timp.

- Dacă te-ai decis să-i spui, păi să faci asta dacă e important pentru tine. E important?

- Cred că e. Da, cred că e.

- De ce spui asta?

- Păi, aș vrea ca Ava să știe că eu o plac și să nu îmi mai bată inima așa de tare când o văd.

- Dar de ce o placi pe Ava așa de mult?

- Mami, tu ai văzut ce amuzantă e?