Îndreptar de sărăcie

Nu cumperi nimic cu modestie.

În seara asta am un eveniment pentru care trebuie să mă îmbrac foarte elegant. Acum două zile am realizat însă că îmi lipsește un “item”. Mă apuc să caut pe net, găsesc ceva care-mi place și reușesc să-l rezerv în magazin. M-am gândit că Black Friday îmi va pune bețe-n roate și livrările la timp vor fi imposibile.

Afară plouă cu găleata, dar am chef să merg pe jos, să mă mișc și să mă uit la oameni. Iau metroul, schimb metroul, ajung la magazin. Salut, nu mi se răspunde. Sunt ca o curcă udă, îmbrăcată sport într-un decor de fițe unde oamenii din jur își văd de treburi mercantile și “hăinuțe” la reduceri. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nimeni care să nu se grăbească. Dau o raită prin magazin, mă foiesc și reușesc să o agăț pe una dintre vânzătoare. Îi spun că am de ridicat o comandă pe care am rezervat-o ieri. Mă măsoară din cap până-n picioare și dă ochii peste cap:

- Pe ce nume?

- Lazarof.

Fără să spună nimic se întoarce pe călcâie și pleacă. Rămân să mă uit în gol după ea. Șușotește cu altă colegă, se uită într-un sertar și revine.

- Comanda dumneavoastră nu mai este.

- Cum așa, am primit confirmarea că este.

- Trebuia să veniți în 24 de ore.

- Dar nu mi-a spus nimeni asta. Am venit în 48 de ore. Nu mai aveți produsul nici în magazin?

Doamna dă iar ochii peste cap, de parcă aș fi provocat-o să urce munți sau să spele covoare la râu.

- Nu cred.

- Nu aveți cum să verificați?

Scoate telefonul și se face că se uită în “sistem”.

- Nu, nu mai e.

Am înțeles că este vorba de lipsă de bunăvoință. Am zis OK și m-am hotărât să caut în magazin o altă variantă. După nici 15 secunde găsesc bluza pe care o rezervasem. Mă duc la doamna în cauză și îi spun:

- Am găsit bluza. Probabil că nu știați de ea.

Ofensată, se întoarce către mine și-mi aruncă trei cuvinte:

- Sunteți foarte norocoasă.

O rog să mi-o împacheteze. Vreau să plec mai repede din cuibul ăsta de viespi fără respect. În timp ce stau la casă, proaspăta mea amică aruncă bluza într-o pungă de hârtie și se agață într-un colț. E o bluză neagră de mătase. Se face gaură instant. Ridic bluza din pungă și observ gaura cât o gămălie de chibrit.

- Haideți, că n-are nimic, se repară…

Vânzătoarea începe și trage de material în toate părțile, mai-mai și doar-doar să acopere gaura. Mă uit cu groază la gesturile ei și mă simt ca într-un banc cu proști. O rog să se oprească. Mai tare o rupe.

- Mda, aia e. E un material sensibil…

- E mătase!!!!

- Păi, oricum trebuia să aveți grijă cu ea…

- Dumneavoastră realizați ce s-a întâmplat acum?

- Adică?

- Ați distrus o bluză.

- Se rezolvă luni. Avem pe cineva care le repară.

- Și eu ce fac acum?

- Veniți luni.

- Aveam nevoie azi de bluza asta astăzi, nu luni.

- Și eu ce să fac?

Avem acest dialog în timp ce în spatele meu e un cârd de botoxate și buzate care se uită la mine ca la Cenușăreasa scăpată de la Spitalul 9. Se dau ochi peste cap, se pufnește. Eu sunt aia care are o problemă. Una pe sărăcie care insistă aiurea pentru principii. Baliverne, baliverne…

- Aș vrea ca dumneavoastră să vă purtați civilizat în primul rând. În al doilea, să rezolvați situația. Ați stricat ceva și trebuie să veniți spre mine cu o soluție și nu cu “aia e”.

Vânzătoarea se dă un pas în spate, ca să prindă aripi. Ar vrea probabil să-mi dea un pumn în frunte dacă ar putea. Într-un magazin în care sunt singura care nu are geantă Chanel sau YSL și haină de blană pe umeri, o notă discordantă ca mine trebuie tratată cu fundul. Am parte de abordarea asta pentru că nu mă încadrez în decor. Nu-mi iese Rolexul de sub mânecă și nu arăt ca restul femeilor pentru care hanțele de lux sunt doar niște mofturi de moment. Respir adânc și sunt dispusă să aștept răspunsuri. Insist să cer o rezolvare.

- O să dau un telefon, să văd ce pot face.

Aștept cuminte într-un colț de magazin, cu geaca de cauciuc în brațe. Câteva picături de apă curg pe parchetul de lux de parcă ar vrea să marcheze și mai tare momentul. Respir, observ, mă amuz în sinea în timp oglinda din față îmi arată zâmbetu-mi amar.

- Veniți mâine. E undeva un retur, sper să ajungă mâine în magazin.

- Sperați?

- Vreți bluza sau nu?

Pun geaca udă pe mine, la scenă deschisă, în privirile îngrozite ale doamnelor de viță nobilă. Îi mulțumesc vânzătoarei și ies din magazin. În ploaia care s-a întețit un rând de lacrimi se camuflează perfect. E plâns de furie și umilință. Un plâns în care string către mine lucruri pe care ar trebui să mi le spun mai des.

PS: Îmi cer mii de scuze pentru greșelile de scriere din acest text. Vă mulțumesc pentru înțelegere.