Genul programului: Cuțite

În unghiere să ne luptăm!

De câte ori spun că am locuit pentru o vreme în Germania, românii se uită la mine cu reticență. Trebuie să fie ceva putred la mijloc de m-am întors. Să te întorci în România e o treabă de oameni neserioși. Așa o privesc și românii care au ales să rămână definitiv pe alte meleaguri, dar mai ales cei de aici. “Să te întorci la ce, la hoție, la mizerie, la mămăligă, la prostie?” Răspunsul meu e întotdeauna același: Da, da, da și da!

Săptămâna trecută am ieșit la o cafea cu o doamnă pe care o stimez și a cărei experiență și vârstă sunt pertinente pentru mine. Numai că, la un moment dat, pe seama subiectului emigrarea în Germania, doamna a făcut o confesiune: Am ales să rămân până la urmă aici. Dar nu mi-a fost simplu, așa că am luat o hotărâre acum 20 de ani, de care mă țin până azi și mă ajută să supraviețuiesc în țara asta – mă port de parcă aș fi expat în România. În capul meu, eu nu aparțin locului. Sunt eu și ei. Iar ei, restul, nu mă reprezintă.

Inițial a sunat bine. Dedublarea poate fi o cheie importantă în viețile noastre. Închide și deschide capitole fără prea mut efort și lasă în urmă păreri, impresii ori alte accesorii care, aparent, nu ne fac bine. Numai că eu nu cred într-o viață în care să pretinzi ceea ce nu ești. Nu cred în metafore și butaforii, nu cred în stilistică existențială compusă precum versurile și, mai ales, în regii de conjunctură.

Două ore mai târziu m-am urcat în metrou, în mirosul dulce-acrișor al capitalei la ora prânzului și am început să mă uit la oameni. La turiștii șifonați de somn care nu înțeleg cum funcționează magistralele Metrorex, la puștii de liceu ciuntiți de acnee și frezele cu claie, la pensionarii care-au ieșit la pescuit oferte prin Obor și la restul oamenilor care compun societatea.

Aș minți dacă nu aș admite că o foarte lungă perioadă a vieții mele m-am simțit ca o piatră-ntr-un pantof în România. Ani la rând m-au deranjat extrem de multe lucruri, dar am învățat, cu timpul, că sunt propriile reflexe care țin geamul pătat cât să nu văd bine imaginea de ansamblu. Abia după ce am m-am întors din Germania am înțeles cât de fericită eram aici și habar nu aveam.

Dar este straniu să observ cum ne-am aflat întotdeauna sub influența acestei mantre colective: divizarea. Noi și ei, românii și țiganii, bogații și săracii, culții și proștii, favorizații și defavorizații, împărații și proletarii. O veșnică și neobosită metaforă în care, subliminal, ni se spune mereu că suntem unii împotriva altora. Că suntem două tabere gata de atac, gata să ne eliminăm unii pe alții de la o clipă la alta, să ne distrugem și să ștergem orice urmă a tribului din care nu facem parte. Un veșnic război sugestionat de cei care, cu doi pași mai în spate, profită de pe urmele hoardelor credule.

Românii nu sunt cu nimic mai idioți sau mai incapabili decât alții. După foarte mulți ani de proiecte cu oameni cam de peste tot din Europa îmi arog dreptul de a declara acest lucru. Poate că nu suntem cei mai educați, poate că nu ne plac normele, poate că am făcut din practrica tăierii colțurilor un mod de viață, dar am ales mereu să funcționăm după zicala cu capul plecat. Și așa am rămas.

Avem însă o foate mare problemă de reprezentare, de afirmare și de poziționare. Avem o carență uriașă în ceea ce înseamnă atitudinea, individuală și colectivă, dar și un mare gol în ceea ce privește imaginația. Ca popor nu am știut să visăm, să reprezentăm creativ prezentul sau viitorul. Sărăcia și lipsa perspectivelor curente și imediate ne-au făcut să ne mulțumim cu puțin, dacă nu cu orice. Nu avem perspectivă și, de aceea, nici privire de ansamblu. Trăim frugal, sporadic și mereu cu piciorul în frână.

La aproape 40 de ani de la Revoluție încă nu am învățat să întindem aripile și să ne bucurăm de planare. Încă nu am învățat să ne acceptăm ca ginte, cu bunele și relele comune. Nu am învățat să ne dorim un trai comun prielnic, care să ne susțină individual și ca întreg. Suntem pasageri în acest spațiu idilic, însă viața ne scapă printre degete. Suntem refractari în fața adevărului și alegem potecile ocolitoare, cele care să nu ne pună față-n față. Alegem trișarea ca substitut în fața certitudinilor și ne bucurăm din plin la eșecul altora. Ne agățăm copilărește de păreri care nu ne convin doar și numai ca să ne confirmăm nimicuri.

Cred însă că suntem aici, acum, pentru un scop. Perceptibil sau nu, vădit sau neintenționat, dar din care putem zilnic învăța câte ceva. Nu mă uit la România ca la țara hoților sau țara parașutelor, a analfabeților funcționali sau a tunurilor de clasă mondială. Mă uit la România prin mine. Nu-mi bag o chiflă neplătită în pungă, la Mega, doar pentru că nu era trecută în listă și nu profit de bunătatea precupețelor doar ca să ajung acasă cu două roșii în plus. Am învățat să scot piatra din pantof atunci când mă jenează. Am învățat să diger adevărurile dureroase, nu să-mi astup urechile. Am învățat să accept și, să iert, să stau și să schimb. Să mă schimb.

În timp ce scriu jumătate din textul ăsta în metrou, un tip care așezat două scaune mai în față își taie unghiile cu o unghieră. În Nepal oamenii sunt mai relaxați.