Fă Rai din ce ai!

Nu e despre niciun călugăr, niciun yoghin și niciun rabin...

Astăzi am să vă spun două povești. Una mai scurtă, alta mai lungă.

Prima are legătură cu ora întârziată la care apare acest text. Trebuia să ajungă la ora 18, însă nu am avut vreme să-l fi trimis la timp pentru că tocmai ce m-am întors de la spital, acolo unde am stat câteva ore, cât să se rezolve situația cu piciorul rupt al lui fii-miu.

Dacă mi-ar fi spus cineva că am să ajung azi la Urgență, nu l-aș fi crezut, dar poate că ar trebui să mă obișnuiesc cu galopul vieții mele. Revenim la spital, la camera de gardă, la echipa medicală și la servicii. Într-un cuvânt, ireproșabil. Am intrat la Gomoiu cu fii-miu în cârcă, cu piciorul cât o buturugă și cu nimeni care să intervină pentru noi. Sunt un simplu om, ca toți ceilalți care-și țineau copiii în brațe, cu grijile și evenimentele cotidiene. În marea de oameni care așteptau, cu copii de țâță și febră 40, cu câteva posibile cazuri de Covid și cu adolescenți care abia se țineau pe picioare, ne-am așteptat rândul. Și noi, la fel ca ceilalți, am gustat și azi, dar și altă dată din sistemul medical de stat. Așă că am așteptat, am vorbit frumos cu toată lumea ca la sfârșit să fim tratați impecabil. Nu știu ce li se întâmplă altora, dar nu am scos un ban din buzunar, nu am am dat nicio șpagă și am ajuns acasă cu bine. Se poate, se prea poate! ✔️

A doua poveste de astăzi se referă la implicare. La implicarea individuală la care, poate, ar trebui să facem apel mai des, dacă nu mereu. România este o țară care arată după chipul și asemănarea noastră. O țară unde se vede fără prea mare efort că oamenii nu prea dau doi bani pe arhitectură, pe prezervare, pe calitatea vieții. Am petrecut vara asta zece zile prin Scoția și am văzut cum comunitatea e mai importantă decât clasa politică. Omului de rând îi pasă de apa pe care o bea, de aerul pe care îl respiră. Dar românii sunt prea săraci ca să pună preț pe detalii. Săraci cu duhul și săraci din punct de vedere financiar. Pe omul de rând îl interesează să pună mâncare pe masă și să cumpere copiilor rechizite. Mai puțin dacă platanii sunt mâncați de mană. În definitiv, o matematică simplă pe care nu o iau nicicum în derâdere.

Povestea aceasta își are izvorul în Sectorul 3, acolo unde fii-miu cu piciorul rupt și colegii ies după ore – la un loc de joacă din proximitatea școlii. Un loc de joacă unde trei after school-uri își scot copiii la aer. Copii care numără zilnic între 100 și 150. Unii vin la prânz, alții ies doar după-amiaza. De două săptămâni acest loc de joacă arată de parcă ar fi Gaza. Munți de gunoaie printre care copiii se joacă: cutii de pizza împrăștiate, pet-uri, resturi de mâncare, cotoare, șervețele, sticle sparte & Co. Într-un cuvânt: dezastru.

Vinerea trecută am început să fac poze și să întreb în stânga și în dreapta ce se întâmplă. Ba pe doamnele învățătoare, ba pe părinți. Nimeni nu știa sau, mai rău, nimeni nu observase. Ca și cum gunoaiele și jegul ar fi o parte obișnuită din decor.

Marți, situația era la limita suportabilității, cel puțin după standardele mele de trai. Întreb din nou: ce se întâmplă, cum de copiii sunt aduși aici și de ce? De la cadrele didactice (care ne invitaseră la proteste în prima zi de școală) am înțeles că obișnuința și nepăsarea țin loc responsabilității. De la părinți răspunsul a fost o simplă ridicare din umeri.

După șocul răspunsurilor și nepăsarea asta bolnavă și bovină, am început să sun la Primărie. Miercuri dimineață, la ora 8:30, când practic ar trebui să funcționeze programul cu publicul, eram deja călare pe apeluri. Dar, surpriză: robotul 1 te pune în legătură cu robotul 2, ca mai apoi robotul 3 să te pună pe hold, ca mai apoi să auzi un biiiiiiiiiiip în telefon și gata. După 10-12 astfel de încercări scriu biroului de presă al Primăriei Sector 3. Minunatul birou de presă care face niște materiale care mai-mai că n-au și fundă roz despre domnul primar Robert Negoiță și supercalifragilisticele sale implicări civice.

Civilizat, scriu un e-mail în care anunț situația insalubră de la locul de joacă. În încheiere le spun că o să fac demersuri jurnalistice proprii dacă nu primesc răspuns. Le las numărul de telefon pentru a mă contacta în caz că vor mai multe detalii.

Și trece joia așa cum trec norii pe cer. Doar că nu toată joia, ci până la ora 18:45 când primesc un apel de pe un număr de telefon fix. O doamnă de la primărie mă sună să îmi ceară detalii. Foarte politicoasă, stă cu mine în telefon până găsește pe hartă locul de joacă cu pricina. Îi explic că e plin de șobolani și o rog să urgenteze curățenia.

Azi dimineață, la ora 8, după ce l-am lăsat pe fii-miu la școală, ghici ce? O echipă de curățenie era la locul de joacă și făcea curat.

Care este deznodământul poveștilor mele? România nu va fi niciodată schimbată de oamenii politici. România sunt eu, ești tu, sunt copiii noștri care trebuie învățați de mici să rezolve situații, să le pese și să se implice pentru cauze mai mici sau mai mari. România nu ne-a greșit niciunuia dintre noi. Noi de ce am face-o?