Despre dragoste și alte adevăruri

În epoca consumerismului masiv, sunt lucruri care merită cusute, peticite și îmbunătățite

Abia după vreo patru stații cu metroul am relizat că obrajii-mi sunt pătați de rimel. În tot timpul ăsta mă uitam în telefonul tipei de lângă mine și la lacrimile care-i picurau pe ecran. Fără să vreau, mi-a atras atenția felul în care respira și gesturile haotice pe care le făcea în timp ce tasta cu repeziciune. Pe ecran, cu litere mari cât și orbii să vadă, am zărit cu efortul miopiei care mă bântuie:

EȘTI UN BOU. UN BOU ȘI UN CĂCAT. UN MARE CĂCAT.

N-am știut dacă să râd în hohote, să insist cu citul în telefonul ei sau să o bat pe umăr a simpatie. M-am trezit șocată și am întors privirea în cealaltă parte. Totuși, cu un colț de ochi, o spionez. Are părul răvășit, privirea stoarsă de plâns, mâini pline de inele cu simboluri și haine lălâi. La fiecare câteva secunde își șterge nasul cu mânecile și se bâțâie dintr-un picior. Se pare că, de partea cealaltă a firului, nu i se dă niciun răspuns. Iar asta o scoate din sărite.

Mă ridic să cobor și văd în geamul trenului că am fața aproape identică - plină de funigine întinsă-n șiroaie. N-ar fi trebuit să mă zgârcesc la 25 de lei și să-mi iau un rimel mai ieftin, dar stropii de zăpadă de mai devreme nu înțeleg economia și nu le pasă de pagube.

Ajung la restaurant. Sunt prima. Restul fetelor întârzie. Mă așez, comand o apă și-mi tapotez fața cu servețele. După cinci minute, realizez că sunt într-un restaurant plin de femei. Singurii bărbați sunt ospătarii. Fără să vreau, îmi ajung la urechi povești și discuții care vorbesc la unison de personajele în lipsă. O energie belică se ridică deasupra vorbelor lor ca un zumzet care prevestește tornada. Dispreț, angoase, dezamăgiri. Femeile par să fi trasat un cerc incendiar în jurul lor. În afara lui, în treacăt numai, sunt bărbații. Săgeți de foc, ocară și blesteme de i-ar lovi în ceafă și de-ar pica secerați unul câte unul. Pe vremea mea, la 25 de ani, parcă nu le doream asta bărbaților. Ci, altele…

Mi-aș pune căștile, să nu aud și să nu fiu martora unor intimități necunocute atât de dureroase. Dar nu le am. Deschid telefonul și 867 de mesaje îmi irită pupilele. Unul dintre ele este un filmuleț cu Esther Perel, celebra terapeută specializată în relații, care spune ferm că “oamenii din zilele noastre sunt atrofiați social, incapabili de emoție, empatie și conexiune reală”. Instant, îmi vine să-i dau dreptate. Discuțiile din jur par și ele să marșeze în aceeași direcție. Atrofiați social… Un adevăr sinistru și o asociere demnă de trecut într-o carte.

Prietenele mele apar una câte una, care mai îmbufnată, care mai lipsită de vlagă. Nu tu bucurie, nu tu zâmbete, nu tu îmbrățișări. Doar un sictir generat de fleacuri cotidiene de peste zi și care ne umbresc momentul. Ne vedem o singură dată pe lună, cu programări în avans și sprinturi printre familie, muncă, copii, cumpărături, gătit și restul pe care le mai fac oamenii cu familii. Dar Jihadul s-a instalat repede și la masa noastră. Tifosul bărbătesc urlă din toate părțile. Ceea ce sper că va fi o seară doar pentru noi devine, întotdeauna, o seară a lor. A soților, a partenerilor, a fucker-ilor sau cum îi mai cheamă pe indivizii cu care femeile își împart viața, timpul și nervii sunt cei care mușcă canibalic din conversația noastră de fiecare dată. Iar ele, dispuse mereu și gata oricând să-și reverse ciuda, obida și fierea, ca niște pacienți ajunși la depravare, nu ratează nicio șansă de a-i tranșa public.

Așa am ajuns la concluzia că distanța dintre noi a devenit un crater. O groapă, un hău, un gol în care femeile și bărbații merg spate-n spate, mânați de convingeri fixe și o totală lipsă de discernământ. Nimeni nu iartă pe nimeni, nimeni nu mai are răbdare cu nimeni, nimeni nu e dispus la compromis. Emanciparea i-a dat femeii ocazia de a deveni bărbat, iar capitalismul i-a oferit bărbatului șansa de a trata femeia ca pe un produs din supermarket – întotdeauna se va găsi o variantă mai bună, mai ieftină sau mai la îndemână.

Competiția dintre sexe a devenit o parte din “etica” timpurilor. Ne luăm la întrecere prin ce facem, ce avem, ce deținem, unde mergem, ce vorbim, ce experiențe atingem. Totul trebuie să fie fabulos, atipic, atemporal, eclectic, urban, savuros, imprevizibil, aiurea, grozav ori colosal. Dacă ești banal/ă, e grav. Se va da foia, iar pe pagina cealaltă a albumului cotidian se va găsi cineva care se cațără pe munți în dinți, face scufundări cu rechinii sau bea lapte de carapopircăriță, ca să cânte la fluierul piciorului în acute.

Reacțiile oamenilor se vor întârziate, latente și gelatinoase. Nu spui ce simți, ce vrei, ce cauți, ci mai degrabă nu spui nimic sau te scuzi odată cu trecerea timpului. Dragostea e azi un dans în nisipuri mișcătoare. Nu se avansează nicăieri, un joc de oameni mari în care realitatea e bruscată, trișată sau băgată pe lista lungă de așteptare a unui viitor de la care fiecare întoarce privirea. Ce să ne mai spunem atunci când nu ne vorbim?

Ultimul raport al Institutului Național de Sănătate Publică arată că anxietatea și depresia sunt principalele afecțiuni de sănătate mintală. 1 din 5 români se confruntă cu o formă sau alta de depresie. Cel mai adesea în singurătate, ascunsă de ochii lumii, ai partenerului, colegilor sau familiei. Pe planeta tuturor posibilităților, în vârful cel mai înalt al dezvoltării umanității de până acum, oamenii sunt singuri și înstrăinați, într-o perpetuă și neobosită luptă a sexelor.

John Gray a avut multă dreptate când a spus că Bărbații sunt de pe Marte și femeile sunt de pe Venus, dar mă tem că, foarte curând, nu vor mai fi nici măcar pe aceeași orbită. Scobirea constantă după adevărul personal va face doar să ne înstrăineze permanent unii de alții, aidoma unor specii distincte și fără alte tangențe în afara sezonului de bocăneală.

Între toate discuțiile celor de la masă, mesajul femeii din metrou și zgomotul de fond al celorlalte participante la atmosferă, și-a făcut loc o amintire. A bunicii, într-o seară de iarnă din casa de lut cu tavan scund, care stătea în capul masei cu o bucată de mămăligă într-o mână, în timp ce vorbea printre sughițuri:

- Ionele, îmi mănânci zilele, Ionele. Dar, și-așa, ce m-aș face făr-un junghi ca tine?

Fericirea nu e un bilet cu destinație precisă. E o sumă de junghiuri, lacrimi și sughițuri ori obraji plini de rimel pe care e musai să le împarți cu cineva. Nu cu un hamster, nu cu o mâță. Cu un om poate la fel de singur ca tine.