Deschide-ți chakra, creștine

ca să stea piftia bine.

Welcome to Romania, the land of plenty! Sau cum ar spune tanti Mărioara de la Maramu’, cea care m-a adus de pe lumea cealaltă cu ceai de plante într-o vară, după ce am devorat cu poftă un păstrăv crescut ca la mama lui: “Mai pune-vi-ți, mai pune-vi-ți!”.

România, patria porcului halit pe toate părțile și cu multă poftă, țara în care Iisus Hristos a venit pe lume-n curu’ gol și flămând, probabil chiar foarte slăbit și, poate, chiar înainte de termen, e planeta unde, de Crăciun, nu se strânge cureaua, ci i se dă drumul slobodă.

Dacă alții se bucură de Sărbătoarea Luminii, când cerul se deschide pentru a lumina sufletele și mințile oamenilor, Crăciunul e pentru român sărbătoarea care deschide apetitul și chakra către îndestulare.

Când credeai că nu mai încape nimic după 5487 de sărmăluțe (mici, mititele, cât unghia de la dejtu mic), 78 de pahare de vin (căpșunică din aia bună, de butuc, de nici nu te doare capul până când Iisus crește și se răstignește), caltaboș, lebăr, tobiță și alte umpluturi, v-ați înșelat. Stați o clipă, trageți aer în piept și mergeți mai departe. Mâncarea își face loc singură în burdihanul românului căci cunoaște pe de rost traseul neuronal pe care alunecă precum apa pe tobogan.

Sculați gazde, nu dormiți sau amintiri de epocă

Înainte să ne așezăm la masă și să umplem mațul, noi, românii, ne apucăm de curățenie. Pe vremea copilăriei mele exista un ritual sfânt, academic, premeditat. Se spălau perdelele, draperiile, se clăteau, se limpezeau, după care începea ceremonia bătutului de covoare în fața blocului. În șir indian, covorul era prezidat de întreaga familie: tata purta pe umeri matahala de 4 metri, mama aducea ligheanul plin de zemuri care să-i reîmprospăteze culorile (lucrat manual la Cisnădie de trebuia să te mândrești cu el în tot cartieru’), apoi sor-mea purta pe brațe Sfântul Bătător, aidoma unui sceptru regal, iar eu aduceam cu grijă nimic altceva decât peria, umila și credincioasa perie cu care era încununată ceremonia. Dacă se aliniau sfinții și era ninsoare, atunci covorului i se aplica și o binemeritată doză de prana cerească. Așa, culorile ar fi fost chiar înviate și s-ar fi pus și ele pe băut odată cu mesenii la sfânta masă de Crăciun.

După cele 7329 de zile de curățenie, feștanie și tămâiare a casei, în care fiecare colțișor a fost scuturat, aspirat, despăienjenit și reechilibrat energetic, venea cazna gătitului. Pentru că, așa cum știm cu toții, românului îi place durerea.

Zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi

Exact când maică-mea era chioară de oboseală de la atâta curățenie și apretat ciucuri pe la covoare, se apuca de bucate. Dintre cele mai bune și mai diverse. Patru oameni la masă și-un festin împărătesc de am fi reușit probabil să hrănim fără exagerare cel puțin 6 familii. Totul începea cu o listă la care eram invitați să ne spunem preferințele. După runde fără de negocieri, lista cuprindea 123 de antreuri, 803456 de mațe umplute și restul de mâncăruri ajutătoare. Deserturile curgeau la robinet. Celulita nu exista nici măcar în imaginația noastră. Slavă ție, copilărie!

Intriga apărea exact ca diavolul: pe nepusă masă și-n jurul cârnaților. Taică-miu îi voia iuți, maică-mea potriviți. Dă-i și luptă până intra în scenă usturoiul. Ăsta era mereu indecis: ba prea mult, ba prea puțin și niciodată în barca păcii. După mârâieli printre măsele și priviri otrăvite, ieșeau din mâinile mele, înțepați de ac, 4 kilometri de cârnați. Urma toba și restul multiplului de organe. Dacă ar fi vreodată cazul să tranșăm ceva, oricare dintre noi s-ar descurca onorabil. Noi, românii, avem tranșatu-n ADN. Kosovarii-s mici copii...

Bucătăria, un furnal veritabil cu mirosuri acre și aburi de-i tăiai cu cuțitul: într-o oala de fontă tremurau o sută de sarmale, într-alta mai mare zăceau ciolane de porc pentru-o ciorbiță cum n-a văzut Parisul, în alta clocoteau 10 kile de legume pentru salata de boeuf, iar în cuptor creșteau cozonacii (povestea cozonacilor merită o pagină distinctă). Friptura era la temperatura camerei, într-un baiț cu miere, mirodenii, vin, unt și vârcolaci.

Lunu-i lin și iară lin, bate vântu’ cât e lin

Toate astea durau o veșnicie și au stârnit în mine sentimente dintre cele mai variate. În toți sfinții și dumnezeii cu care conchideau ai mei să-și șuiere pe la urechi la sfârșitul programului absolut epuizant și dement, eram, totuși, fericită. Pentru că Moșul venea întotdeauna pe geam. Îl așteptam cu sufletul la gură, cuminte și emoționată, veșnic surprinsă și temătoare că m-a găsit la mare, la etajul doi al unui bloc exact ca toate celelalte.

Cel mai frumos cadou pe care mi-l amintesc sunt o pereche de șosete albe cu ciucurei portocalii. Crăciunuri mai horror și mai obositoare nu au fost niciodată. Dar, chiar și așa, au fost cele mai fericite. Atunci când împodobeam bradul, când puneam beteala și bomboanele în staniol colorat și când aveam inima ușoară ca un fulg.

Am ajuns la vârsta la care nu-i mai judec pe ai mei, ci le mulțumesc pentru uriașul mănunchi de amintiri pe care mi l-au oferit atât cât au putut și așa cum au știut. Am acest album uriaș de sentimente, dintre cele mai diverse, mai pestrițe și mai complexe și pe care îl deschid cu mănuși cel mai adesea in prag de sărbători.

Vă doresc tuturor sărbători cu bine, cu liniște și clipe pe care să le arhivați într-un loc special! Sunt recunoscătoare pentru fiecare dintre dumneavoastră.

PS: anul ăsta îmi este rușine să fac publică lista lecturilor mele (puțin peste 15 cărți), pentru că este incomparabil mai redusă decât cea de anul trecut, dar vă las două lucruri frumoase de urmărit: o carte și un film:

Train Dreams – un film de urmărit exact la sfârșit de an, pentru că are capacitatea uriașă de a pune punct în loc de virgulă.

Toată lumina pe care nu o putem vedea - o carte cu o scriitură superbă, premiată cu un Pulitzer în 2015. Nu subiectul este important, ci detaliile din jurul lui.