Bătaia peștelui

Sau bilanțul de sfârșit de an. Mai cu ghiogâlțuri, mai cu sughițuri.

O tempora, o mores!

Joi nu am scris pentru că lucrez de mai bine de două luni la un proiect care mi-a mâncat urechile. Vineri l-am predat. Sărbătorim și eu, și colegii mei, trei la număr, într-un cadru extins cu clienții noștri și alți parteneri de-ai lor. Sunt singura româncă din ecuația asta de lucru. Aparent mă asimilează ca pe o prezență exotică, isteață, agreabilă. După care încep curiozitățile despre România. Cei care nu mă cunosc foarte bine încep să mă întrebe chestiuni legate de turism, de locuri de vizitat de pe la noi sau îmi povestesc experiențele lor “funny” cu CFR-ul. Numai că un domn nu foarte încântat să afle că sunt româncă, pe la vreo 70+ de ani, cu o experiență în business de Cartea Recordurilor și trei cetățenii la purtător, mă întreabă cu maximă seriozitate în fața tuturor:

- Cum e să trăiești în cea mai coruptă țară din Uniunea Europeană?

După ce s-a lăsat liniștea și toate perechile de ochi s-au îndreptat către mine, mi-am dat seama că nu are rost nici să mă explic, nici să mă justific. Domnul cu pricina a vrut să investească în România câteva sute de milioane de euro la începutul anilor 90’ și i s-a cerut 20% șpagă. Îi știam deja povestea, știu și cine i-a cerut banii, știu contextul. Dar când cineva îți pune oglinda în față, realizezi că trebuie să fii absolut idiot ca să mai trăiești încă în România.

“Cea mai coruptă țară din UE” mi-a rămas în urechi. La fel și privirea lui serioasă, de om intransigent care nu face bășcălie de nimeni, dar care aștepta un răspuns convingător, argumentat, eventual rațional. Pentru oameni ca el, traiul într-o țară ca România este o glumă. Pentru că nu totul ține de bani și privilegii, ci de adevărata calitate a vieții. Nu este totul despre confortul imediat pe care ți-l dau veniturile, ci despre valorile comune și personale. Nu este totul despre apetența profitului, ci despre cultura socială și evoluția națională.

Acalmia momentului

Am impresia că trăim o liniște controlată. Ca și cum cineva ar dirija cu mare expertiză și precizie zvonurile printre fapte și evenimentele printre declarații. Simt cu un șuierat difuz ne e băgat în urechi cât să credem ce se vrea, să fim și mai orbi, și mai în ceață. Fumigene care stau să se aștearnă precum ceața pe conștiința colectivă. E ca un scenariu absurd în care bâjbâim spre adevăr. Realitatea e palpabilă, dar întoarcem privirea în direcția opusă. Lăsăm detaliile în urmă ca prin minune. Sunt dureroase și greu de digerat. Greu de rezolvat.

Râsul spasmatic al președintelui Dan în contextul dat îmi dă fiori. Pentru prima dată l-am considerat discipolul lui Nicu. Un Nicu mai mic, mai tânăr, mai cu agendă și cu o influență pe care și-o croiește pe parcurs. Un Nicu care se joacă de-a matematica și care promite întotdeauna vorbe. Aparent banal, aparent atemporal, e doar un Nicu care-și va lustrui pantofii de cârca celor care l-au votat.

Aștept cu nerăbdare rezultatele discuțiilor de mâine pe care le va avea cu magistrații care au semnat fițuicile solicitate. Situația în sine este de un ridicol exagerat. Unde în lumea asta în 2025 un președinte de stat face un astfel de demers? Mă aștept să se soluționeze cu o ecuație matematică elaborată de însuși președinte, dar care “va dura”, exact așa cum ne-a obișnuit să răspundă la chestiunile urgente.

Ce-am avut și ce-am pierdut?

Săptămâna trecută am fost la proteste. În prima seară mă întreabă fii-miu: “Mami, dar noi de ce protestăm?”. Primul instinct a fost să-i spun că protestăm pentru el, după care mi-am dat seama că protestăm și acum, și altă dată, degeaba.

În marea de fețe atât de tinere, atât de crude, am realizat că sunt o irațională patologică. La fel ca și taică-miu, a cărui tinerețe s-a agățat toată de speranța schimbării, iată-ne la a treia generație de protestatari, cu steagul României în mâini și cu inima terci.

Românii nu știu nici să protesteze, nici să facă revoluții. Nu știu nici să ceară, nici să justifice. Cu atât mai puțin știu să caute argumente, soluții și vectori care să-i împingă către o traiectorie mai bună. Românii știu însă să se plângă, să dea șpagă, să taie colțuri și să găsească soluții imediate la probleme urgente printr-un naș, au un fin, au un văr și-o “relație” care să-i rezolve. Aici se rezumă relația noastră ideală cu Justiția. Să te scoată când ai nevoie, indiferent dacă ești un amărât de Dorel sau o lepră ca Vanghelie. Restul, vorbe-n vânt.