Autentisan

un paspartu în alb și negru

Sunt lucruri despre care scriu ușor, apoi sunt altele pentru care depun un efort emoțional uriaș. Sunt subiecte despre care scriu și pe care oamenii le digeră, și sunt altele care trec neobservate. Dacă aș avea timpul și disponibilitatea necesare, aș scrie mai mult și mai des despre toate lucrurile pe care le ocolim. Lucruri de care ne temem, de la care întoarcem privirea și care sunt grele, puternice și despre care nu amintim niciodată. Lucrurile care ne-au transformat din oameni în nevertebrate, care ne-au schimonosit emoțiile și ne-au pietrificat inimile. Lucrurile adânci care ne apasă și pentru care ne trebuie curaj ca să le dezvelim.

Dar oamenilor nu le plac oglinzile. Oamenii aleg să schimbe decorul personal cu decorul altora, cu rețelele sociale unde bagă ochiul pe gaura cheii și văd bucurie, fericire și succes. De partea cealaltă a realității stă Paradisul și promisiunea endorfinelor instante. Acolo nu doare, nu apasă, nu jenează. De ce te-ai uita la viața ta când poți da zoom pe a altora?

A trebuit să trec de 40 de ani ca să înțeleg că autenticitatea e un cuțit cu două tăișuri. Un tăiș care te ajută să dai coaja la o parte și să te bucuri de miez, și un tăiș cu care ajungi să te tai atât de adânc încât preferi să nu-l folosești niciodată.

Autenticitatea zilelor noastre a devenit o rețetă cu algoritm. Sinistru și matematic, procentele se adună și se scad ca rețeta să funcționeze. Puțin câte puțin oamenii au preluat și implementat tiparele care adună “comunități”. Prietenii se fac azi după credințe asemănătoare și cartoane colorate. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Ciorchine umane mânate de convigeri similare, care aderă la vieți xerox și avantaje bilaterale.

Sâmbăta trecută am fost la o zi de naștere într-o curte plină de oameni. Flori, două buchete. Al meu și al soțului aniversatei. În rest, urări de bine, zâmbete cu fațete dentare și un nor de succes universal. Pe aniversată o știu de 15 ani. Ne leagă o semi-prietenie bazată pe cunoscuți comuni. Știam că-i plac băile de mulțime și că adulația e unul dintre picioarele care ține “masa” intactă, dar m-a surprins nevoia aproape patologică de a menționa funcțiile celor prezenți, afacerile și parteneriatele pe care le au unii cu alții.

Multe poze, multă nevoie de exibiționism financiar în care oamenii s-au luat la întrecere cu vacanțele de vară. Apoi, mă frapează ceva. O observ pe una dintre invitate. Cea mai prezentă, mai vocală și mai în tandrețuri cu aniversata. Exact cu o oră în urmă mă ciocnisem de ea în florărie. Nu știam cine e, dar eram la rând, în spatele ei. Luase un buchet de flori, iar când i s-a făcut prețul, a zis că trebuie să fii nebun să dai 100 de lei “pe niște flori amărâte“.

Acum doi ani, la ziua mea de naștere, la care au venit 5 oameni, sărbătorita zilei mi-a bătut obrazul că am puțini prieteni și curtea e goală. Tot ea îmi spunea recent că scriu compuneri pe Substack, iar cu vreo alți 3 ani în urmă m-a anunțat că duc o viață în derivă. Are dreptate. În tot și în toate. Am prieteni pe care să-i număr pe degetele de la o mână. Scriu compuneri pe Substack care pentru mine și o altă mână de oameni au sens. Și, da, viața mea e în derivă de multă vreme. Sau poate așa a fost dintotdeauna. O viață complet liniară, lipsită de predictibilitate, de artificii și vacanțe instagramabile.

La sfârșitul zilei, însă, când mă uit în oglindă, mă felicit pentru că nu am renunțat niciodată la Autentisan. Zilnic, pe stomacul gol, dau pe gât pilula vieții mele. Mă ține trează, mă face fericită.

Aseară am deschis o carte nouă, “Înțelepciunea inimii” a lui Miller și m-a izbit pasajul pe care îl redau mai jos. Universul are forme ciudate în care își face simțită prezența și alege să-ți întărească convingerile. Chiar dacă Miller vorbește în text despre esența vieții artistului, și chiar dacă nu suntem cu toții artiști, măcar oameni ar trebui să fim.

Oamenii sunt fenomene periodice, o lună care crește și descrește, o sămânță care iese la suprafață din bezna primordială pentru a se întoarce tot acolo. Oricât de ciudat ar părea să afirmi asta în ziua de azi, scopul vieții noastre e să trăiești, iar a trăi înseamnă a fi conștient, conștient la modul voios, extaziat, senin, divin. În starea asta de conștiință zeiască, cânți; pe tărâmul acesta lumea există ca un poem. Nu tu de ce, nu tu pentru ce, nu tu direcție, scop, râvnă, evoluție. Asemenea enigmaticului chinez, suntem seduși de spectacolul veșnic schimbător al fenomenelor trecătoare. Aceasta-i condiția sublimă, amorală, a artistului, a celui ce-și trăiește doar clipa, clipa vizionară a lucidității totale, clarvăzătoare. Cu o sănătate mintală atât de evidentă, de glacială, încât pare nebunie. Prin forța și puterea viziunii artistului este distrus acel întreg static, sintetic, numit lume. Artistul ne redă un univers vital, fremător, viu din toate punctele de vedere.

Până data viitoare, recomand Autentisan și Iubirimil. Forte ambele și-n doză dublă.