An easy comeback

Mult a fost, puțin a mai rămas

Bine v-am găsit după o vară caniculară și 1001 de lucruri despre care aș vrea să vă vorbesc. Aș vrea să vă spun despre călătorii, despre prietenii, despre faptele oamenilor care le definesc caracterele, despre așteptările care te lasă cu buza umflată plus restul nimicurilor pe care le-am observat la pas.

Dacă v-ați întrebat (poate) de ce nu am mai scris, este pentru că vara nu-i ca iarna și îmi ocupă fizic și psihic mai mult timp ca de obicei. În plus, acasă am învățat că, dacă nu ai nimic interesant de zis, mai bine taci. Așa că am ales să nu vă ocup spațiul din căsuța poștală.

Sper că vara a fost blândă și bună cu fiecare dintre dumneavoastră, că ați avut privilegiul unui răgaz care să fi lăsat urme bune în viața dumneavoastră. Nu vă temeți, nu vă voi zgâria retina cu prea mult limbaj zaharisit, ci doar mă bucur de o serenitate personală pe sfârșit de sezon. Viața din București șterge repede și cu putere orice urmă de liniște și Zen pe care le dobândești cu greu, ca la mină.

V-aș fi povestit despre escapadele mele turistice solo, în lumea apelor, a frigului și a ploii, dar nu am răgaz pentru asta. Vă spun doar că cea mai bună terapie este mersul cu tine însuți undeva, oriunde. E al naibii de interesant să te afli ce simți cu adevărat despre una, despre alta, despre limitele personale, frici, căutări & Co la care, altfel, nu te-ai fi gândit probabil niciodată. În plus, călătoritul singur te expune la o serie amănunțită de scobeli prin vintre, mai dai de-o cheakră, mai pui o țiglă la loc, mai găsești praguri de care să dai cu capul sau te mai împiedici de vreo certitudine. Mintea omului e un mare hău. Un mare hău din care e bine să scoți gunoaiele din când în când.

A fost o vară a descoperirilor pe plan personal și a unor experiențe care m-au albit la propriu. Dușurile reci ne fac bine în general, așa că nu vă feriți de ele. A fost o vară în care s-au cernut prieteniile, căci oameni (nu) suntem. O vară de anduranță, de cursă lungă și de liniște atât cât ne-au permis alții.

Acum că s-a încheiat, cel puțin calendaristic, simt o ușurare. A reîntoarcerii la bază, la proiectele noi pe care le aștept ca pe aer și la rutina de a scrie pe Substack.

Nu joc tenis de fel, însă sentimentul scrisului aici este de foarte multe ori comparabil cu jucatul la perete. Așa că vă invit să ne conectăm fie și așa, pe o rețea socială (mama lor!). Dacă tot vorbeam mai sus despre descoperiri, una colosală a fost că oamenii suferă de două lucruri grave astăzi: de singurătate și de nefericire.

Așadar, ne vom vedea în fiecare joi de la 18 în cuvinte mai așa sau mai altfel, depinde cum le găsesc…

Mulțumesc!