41 de zile în America

Nimic nu se pierde, totul se modifică.

Într-o oarecare zi de marți, cu o cafea lungă și acră în față, pe care o bei cu nesaț și fără gust cam în orice colț din State, m-am hotărât să țin un scurt jurnal de călătorie. Era vara lui 2022 și mă aflam pe terasa unui hotel din Lake Buena Vista unde doar eu și o geko eram treze la o oră mult prea crudă din zi. Așa s-a născut “Journal on an empty stomach”. O simplă nevoie de a-mi arhiva amintirile. Pe burta goală, pentru că eram în cea 11-a lună consecutivă de fasting.

41 de zile și 6 state americane luate la pas, mai în grabă, mai în tihnă și cu o curiozitate aproape obscenă de a întreba oamenii despre viața din Statele Unite, despre viitor și despre cum e să fii american. Sunt multe pagini de notițe pe care le-am făcut atunci, însă azi voi scrie cu amintirile îmbibate în gândurile încă vii, încă prezente.

Probabil că niciodată și nicăieri, în niciuna din plimbările prin lume nu am simțit un gust atât de difuz și de contrariat, o emoție ciudată care pendula între frică, curiozitate, bucurie, dezamăgire și admirație. M-am uitat la America ca la o verișoară care a îmbătrânit înainte de vreme. Ușor obosită, uneori extenuată, alteori devastată, iar de cele mai multe ori pe Ozempic. La propriu și la figurat.

Am stat cel mult două nopți într-un singur loc și am marcat curiozități mai vechi și mai noi. Am bifat Disney, parcuri naționale, muzee fantastice, restaurante și mâncăruri despre care se vorbește în toată lumea (mexicane, cubaneze) plus restul nimicurilor pe care vrei să le bifezi din simplul moft că te afli printre americani. Dar, cu toate astea, nimic nu s-a comparat cu discuțiile cu oamenii pe care i-am întâlnit pe drum. De la cei care lucrau prin hoteluri și restaurante și până cei la care ajungeam teleportați în vizite de către cunoscuți. Veșnicul meu “de ce” în discuțiile pe care le am cu oamenii m-a făcut să înțeleg că americanii sunt, într-un fel sau altul, de pe altă planetă. Una pe care ne este greu să o înțelegem atâta timp cât nu suntem parte integrantă din ea.

America este o țară muncită. Se vede asta în statele cu economie puternică (Florida m-a dat peste cap cu iarba care e tăiată la centimetru pe porțiuni de sute de mile), se vede în felul în care totul se află într-un proces continuu de dezvoltare și în atitudinea oamenilor. Se râde puțin, se zâmbește pe alocuri, se schimbă trei vorbe cât să nu ruginească nimeni, după care fiecare își vede de treabă. M-a frapat să văd cum la restaurante serveau oameni care la noi sunt de multă vreme pensionați, cu ochii la Realitatea sau România Tv și nemulțumiți de tot și de toate. Oameni atât de în vârstă încât îți venea să te ridici și să-i ajuți. Dar, serviciul de sănătate ustură, se plătește și e al naibii de necesar pentru cei în etapa asta a vieții.

Într-o singură țară trăiesc oameni de decenii bune care nu vorbesc engleza, baricadați aproape ermetic de grupul social din care provin, niște mici state de sine stătătoare într-un stat uriaș pe care încearcă să-l facă să funcționeze după standardele și nevoile proprii. Am văzut luxul suprem din Napels și Palm Beach și m-a șocat sărăcia lucie a colibelor înșirate pe câmpuri derizorii de lungi și de late, semi-părăginite din Georgia, unde steagul american fâlfâia cu aceeași intensitate cu a celor de pe coloanele de marmură.

Aceeași țară, destine diferite, idealuri ratate, altele în așteptare. Românii care au plecat înainte de Revoluție s-au descurcat admirabil. Cei mai mulți au reușit să-și cheme rudele prin ajutorul avocaților și posibilitatea reîntregirii familiei. America a fost o cloșcă uriașă pentru națiuni întregi. Le-a dat ce s-a nimerit și a cerut înapoi pe măsură. Azi, însă, 3 din 5 americani cu vârsta de peste 25 de ani trăiesc cu părinții și nu au niciun gând să se mute sau să-și cumpere o casă.

Cu bune și rele, americanii își cunosc și istoria, dar mai ales parcursul. Într-un centru comercial, în timp ce căutam disperată un iaurt fără zahăr, mă claxonează cineva. Un moșuleț supraponderal, într-un trocarici pe care îl folosesc toți americanii pe care nu-i mai țin genunchii sau care pur și simplu n-au chef de efort, încerca să-și facă loc. Piciorul stâng, bionic, iar șapca de pe cap plină de insigne. Printre ele, una cu Coreea, alta cu Vietnam. Toată lumea s-a oprit în dreptul lui, i-a făcut loc și a strigat în cor: “Thank you for your service!”

Câteva zile mai târziu, în drum spre Nashville, într-unul din imensele parcuri naționale ne-am oprit la un picnic. Până și natura e diversă, o imensitate pestriță de floră și faună care te provoacă să deschizi ochii bine și să-ți imprimi pe retină spectrul aproape nemărginit al verdelui.

America cea bogată, cea vastă și cea densă, nu e la răscruce, ci la saturație. De lume, de ea însăși, de ceea ce vrea să devină, independent de trendul global. America, a cărei filosofie a fost întotdeauna mult mai departe de gândirea “de la mână pân’ la gură”, se reașează într-o poziționare care ne pare tuturor de neînțeles, inadecvată ori absurdă. Numai că istoria unei nații atât de puternice și atât de tinere ne spune un singur lucru: cei care au ținut hățurile au fost mereu vizionari.

Iar viziunea de azi, aparent aberantă și absurdă, a fost schițată cu precizie, într-un joc politic care e făcut ca America să-și continue traseul de lider. Iar pentru asta trebuia ales cu penseta un individ avid de putere, un vârcolac politic care să bifeze agende extreme și pe care lumea întreagă să arunce vina.

America, țara tuturor posibilităților, nu se va stinge ca un chibrit în vânt, ci va dirija cu forță noua ordine mondială care ne suflă în ceafă. America, țara care a inventat marketingul și Coca-Cola și în care un câine a fost primar timp de 10 ani într-un mic oraș din California, nu va capitula în fața nimănui. Ne va obliga însă să alergăm la trap pe lângă trenurile pe care încă nu le-am prins. Personal, dar mai ales ca țară.

Ne vedem, auzim și comentăm în fiecare joi de la 18.